În weekendul trecut am dat o fugă până în Padiș – unul dintre locurile prefare de refugiu. Pe lângă faptul că e extrem de frumos indiferent de anotimp, Padișul (și în general Parcul Natural Apuseni) are marele merit de a fi relativ aproape de casă, pentru mine, așa că în momentul în care s-au anunțat ninsori, decizia care viza locul unde să merg a fost ușor de luat.
N-am avut mult timp de stat pe acolo…doar o noapte, însă a fost suficient pentru o încărcare completă a bateriilor. Sus am ajuns târziu, însă cum am scos capul din pădurea de foioase, am dat de falnicii brazi din Poiana Vărășoaia. Probabil sunt subiectiv și sentimental când spun asta, dar împodobiți în gheață arată mult mai frumos decât cu oricâte decorațiuni de Crăciun.
Iar aici brazii cresc și mari de tot. Am mers alături de Dan Dragoș – un prieten fotograf și alt mare iubitor de natură – și împreună cu el ne-am adus aminte cât de mici suntem noi în comparației cu ei. Ne închinăm în fața voastră cu mult mai mare bucurie decât în fața oricui om.
Odată cu lăsarea nopții, ne-am lăsat imaginația liberă și profitând de una din multele doline din platou, am “întâmpinat extratereștrii” cu zâmbetul pe buze.
După o mini-distracție cu frontalele și îmbujorați bine, ne-am dus la una dintre cabanele din zonă unde am stat de povești cu oameni ai locului. Și tare bune vești ne-au dat: am aflat că parte din cei cu care vorbeam gestionau fondul de vânătoare și că populația de capre negre din parc e în creștere foarte bună. Mai mult, se pare că aceeași progresie o au și populațiile de urși, lupi și cerbi. Așa că am promis să mă întorc curând și să văd dacă cumva… știți voi 
Și cu așa vești bune, am dormit liniștit și m-am trezit poate chiar puțin optimist. Am găsit doar urme, dar în zăpada imaculată parcă și alea-s frumoase. Le-am urmat puțin și am dat de fire lungi de păr negru agățate de scoarța unor copaci de pe lângă “poteca” lor. Am simțit o bucurie în mine care m-a facut să zâmbesc.
Am trecut din nou printre brazii mari. De data asta era și mai frig afară iar ei parcă le dădeau “copiiilor” lor lecții despre răbdare și îi asigurau că primăvara va veni…dar mai târziu.
Viscolul se întețea iar urmările lui eraut tot mai evidente. Pe alocuri crengile susțineau gheață de 5-6 ori grosimea lor. Era momentul să plecăm.
La coborâre, am dat peste un copac izolat, pe un vârf de deal golaș. Și ăsta era înghețat bocnă…dar asta-l făcea special. Din spatele lui, veneau nori și zăpadă viscolită care în câteva minute au opacizat toată valea.
Viscolul a fost și ultimul subiect al excursiei. Nu țin minte să fi încercat să pozez un subiect atât de mobil și de diafan până acum. Dar a fost fain. Probabil că n-am reușit o imagine foarte bună, însă în sine nici nu era necesar. În nici 2 zile am reușit să revizitez zone dragi, să ma bucur de zăpadă din belșug, să ma plimb un pic în aer curat, să primesc vești bune, să-mi fac niște prieteni noi și sa-mi fac planuri de revenire. Am inspirat puternic aerul rece și-am plecat.
